Cum am ajuns să fiu pilot militar
Episodul 3
Tranziția de la liceul militar la academia militară nu mi s-a părut deloc dificilă pentru că eram deja obișnuită cu mediul cazon: uniformă, program foarte strict, grade și însemne militare, pregătire militară. În plus, mai mult de un sfert din clasă eram absolvenți ai liceului militar de la Alba Iulia. Eram între colegi și prieteni. Nu m-am simțit străină!
În schimb, a fost foarte interesantă fuziunea absolvenților de liceu militar cu cei din civilie (cum îi numim noi). Lor („civililor”) le-a fost mai ușor să învețe unele aspecte ale „milităriei” avându-ne pe noi, care le cunoșteam deja. Iar noi, „lemiștii” am fost bucuroși să avem colegi care au venit cu un suflu cumva mai relaxant, mai revigorant. În câteva săptămâni eram deja foarte bine închegați, diferențele dintre noi erau aproape invizibile. Așa am pornit la drum: 30 de tineri studenți dornici să învățăm tainele zborului.
După ce am parcurs primul an de învățământ, după ce ne-am însușit aspectele teoretice necesare, după ce am trecut prin focul altei vizite medicale (trecem în fiecare an) și prin toate examenele din sesiune, dar mai ales prin cele pentru admiterea la zbor, ne-am trezit față în față cu cel care urma să ne fie primul camarad de zbor, avionul Yak-52. Tot atunci i-am cunoscut și pe cei care urmau să ne învețe arta pilotajului, instructorii noștri.
Privind în urmă acum, îmi amintesc ce groază ne era de ei (de instructori). Nu știam cum o să relaționăm, nu știam ce pretenții vor avea de la noi. Eram niște tineri de 19-20 de ani care nu mai urcaseră într-un avion, darămite să punem mâna pe manșă (până atunci foarte puțini dintre noi mai zburaserăm cu un avion comercial și doar 2 dintre noi luaseră lecții în civilie de planorism). Însă până la finalul perioadei de zbor, am realizat cu toții ce oameni valoroși sunt cei care ne învățau arta zborului și am legat cu fiecare dintre ei relații cu totul speciale. Vara lui 2010 a fost de-a dreptul fabuloasă! Am zburat pentru prima dată! Eu personal am zburat înainte să conduc o mașină. Și pe lângă experiența zborului, am trăit-o și pe cea a saltului cu parașuta. Însă toate senzațiile celor două experiențe în premieră o să vi le povestesc într-un articol special dedicat lor. Când s-au terminat cele două luni de practică de zbor, deja tânjeam la următoarea perioadă, care urma să fie abia peste un an întreg.
Așa cum vă povesteam în episodul 2 al acestei mini-serii „Cum am ajuns să fiu pilot militar”, anul 2009 a fost unul norocos pentru mine deoarece în acel an s-au scos locuri pentru fete la piloți, iar vizita medicală, care mie personal mi se părea cel mai mare hop, a fost un succes. Din acel punct totul a depins doar de mine!
Așa că, după bacalaureat și după admiterea la Academia Forțelor Aeriene de la Brașov, în vara anului 2009 am devenit oficial studentă la arma naviganți în cadrul acestei academii. A fost o vară încărcată de emoții, dar încununată de succese. Am simțit că munca pe care am depus-o până în acel moment a meritat din plin.
În toamna aceluiași an am pășit într-o nouă etapă din viața mea, una ce se anunța extrem de palpitantă. O etapă ce urma să aibă ca finalitate brevetul de pilot militar. În fața mea se așterneau trei ani nu tocmai ușori, dar cu siguranță memorabili.
Îmi amintesc și acum de fiecare zi de luni când nu era activitate de zbor, ci așa numita profilactică. Altfel spus, împrietenirea noastră cu avionul: fiecare student cu cârpa și cu găleata în mână își începea săptămâna spălând avionul, ștergând praful din carlingă. Era un bun exercițiu de responsabilizare, dar și de învățare în grup. În timp ce curățam aeronavele, puneam diverse întrebări, descopeream diverse componente pe care le uitasem sau pe care nu le întâlnisem până atunci. Mereu era ceva de învățat sau de repetat. Iar la finalul zilei, avioanele arătau ca scoase din cutie. Mi-e dor de astfel de zile...
Dar cele mai pregnante amintiri sunt orele întregi petrecute în linie. Toți studenții stăteam în linie de la începutul startului până la ultima oră de zbor, indiferent cât aveam de zburat. Instructorii considerau (și aveau dreptate) că putem învăța foarte multe doar privind avioanele la decolare și la aterizare. La început nu înțelegeam, dar cu timpul, cu experiența, am început să anticipăm anumite manevre: desprinderea de la sol, escamotarea sau scoaterea trenului, când ar trebui să începem redresarea, filarea. Și toate acestea doar privind avionul sau ascultând motorul.
Iar instructorii de la sol erau mereu în mijlocul nostru și vorbeau, repetau de sute de ori anumite tehnici, răspundeau întrebărilor noastre, ne provocau să căutăm anumite răspunsuri. Mereu umblam cu casca de pilot după noi, dar și cu ghiozdanul cu cărți și cu caiete. Acolo, în linie, fie frig, fie soare, eram mereu aproape de aviație. Și ne plăcea! Când se termina perioada de practică, aveam toți fețele și mâinele pârjolite de soare, părul mai deschis la culoare și mai multă viață ca oricând în noi. Din această perioadă sunt cele mai multe și cele mai frumoase amintiri din anii academiei. Rând pe rând, le voi povesti pe toate ce merită scrise. Și culmea, cam toate merită. Trebuie neapărat cândva să vă scriu despre prima simplă (zbori singur în avion, fără instructor) și botezul ei.
Când nu zburam, învățam
Înainte de zborul pe aeronava IAR-99 Standard
Ce prietenii frumoase am legat, care dăinuie și acum
Când nu zburam, învățam
Așa au fost primii doi ani de academie. Pe avionul Yak-52. Încet, încet, am început să fim triați. Unii am rămas în continuare pentru avionul supersonic, alții au trecut la zborul în echipaj, pe elicoptere. Această trecere a fost pentru unii din proprie inițiativă, pentru alții obligatorie (din punct de vedere medical) sau un pic forțată (incompatibilitate din diverse motive pentru zborul în simplă comandă). Eu am fost printre cei vizați pentru supersonic, așa că în anul trei de academie am început pregătirea pe avionul subsonic IAR-99 STANDARD.
Este ciudat ca, după ce te obișnuiești pe un tip de aeronavă și ajungi să simți la unison cu ea, să-i cunoști din meandre, din secrete, să te simți mai relaxat în carlingă, BANG, faci trecerea pe altă aeronavă. Din nou treci prin toate manualele aeronavei, prin manualul tehnicii de pilotaj și alte cărți obligatorii. Alte emoții, alte examene! Așa este viața de pilot! Mereu ai de învățat! Nu știi niciodată tot!
Altă aeronavă, alți instructori, alte limitări, viteze mult mai mari, timpi de reacție mult mai reduși, mai multe aparate de bord. Alt început solicitant, dar promițător. Aceleași emoții! Dar satisfacții mari la finalul perioadei de zbor! Nu au fost însă doar zile fericite! Toți, fără excepție, am avut și zile în care simțeam că nu avem ce căuta în meseria asta, nu ne ieșea nimic! Ca la școală! Dar a doua zi, o luam de la capăt hotărâți să ne dovedim nouă că putem mult mai mult! Că putem orice! Pentru că acesta era sentimentul pe care-l simțeam de multe ori acolo sus, deasupra lumii, că suntem stăpânii ei! Eram tineri și neliniștiți! Aveam 20 de ani!
Perioadele de practică în zbor au fost cu siguranță cele mai frumoase din cei 3 ani de academie.
Acolo eram în același timp mai relaxați, dar și foarte axați pe scopurile noastre legate de zbor. Până la urmă pentru partea de zbor alesesem Academia Forțelor Aeriene.
Și fiecare ne doream să dovedim că locul nostru este în aviație, că merităm să devenim piloți în cadrul Forțelor Aeriene Române. Acolo ne-am sudat foarte bine ca și pluton, ne-am cunoscut mult mai bine și mulți dintre noi ne-am descoperit de noi înșine. Am văzut cum reacționăm în condiții de stres, de presiune, de timp limită.
Trăiam în câmp, printre aeronave, dar eram fericiți! Iar apusurile de soare...Doamne, ce apusuri!
Ce s-a întâmplat după academie, veți afla în episodul 4.
Până atunci, doar Cer senin!
P.S. : Cei care nu ați citit episoadele 1 și 2, le găsiți cu un simplu click aici:
