Cum am ajuns să fiu pilot militar
Episodul 2
Prima vizită acasă în calitate de elev de liceu militar
Ziua în care am aflat că am intrat la liceul militar
Povestea începe cu adevărat în clasa a opta, când eram oarecum în derivă. Nu știam ce liceu să aleg, simțeam că niciunul din județ (Hunedoara) nu mi se potrivea. Pentru mine școala a fost întotdeauna un subiect foarte important. Reușisem să creez un echilibru între școală, activitățile extracuriculare și joacă, situând totuși mereu învățătura pe primul loc. Am fost un elev foarte conștiincios pentru că eram convinsă că educația va fi cea care îmi va oferi un viitor frumos. Știam că eforturile mele vor fi cândva răsplătite. Iar alegerea liceului era genul de decizie care îmi putea influența viitorul.
Nu m-am înșelat. Într-o zi obișnuită de toamnă, cei de la Centrul de Recrutare MapN din Deva au venit și ne-au prezentat oferta educațională pentru Colegiul militar liceal „Mihai Viteazul” Alba Iulia. Aveau un banner mare pe care scria „Țintește sus. Fii cel mai bun.” Dintr-o dată, am devenit foarte atentă la tot ce povesteau. Acea zi reprezintă momentul în care eu am ales cariera militară. Acea prezentare a fost un fel de luminiță de la capătul tunelului pentru mine. Nu am avut nevoie de alte argumente, de alte păreri, de alte opțiuni. Nu m-a speriat faptul că erau doar 20 de locuri pentru fete. Nu am stat să analizez că urma, statistic vorbind, să concurez pentru un loc cu alte 5-6 fete. Eram deja pregătită să ocup un loc! Până la finalul prezentării, luasem deja o decizie.
La finalul orelor, m-am dus acasă și le-am spus alor mei că vreau să merg la liceul militar. A doua zi mă înscriam! Un an mai târziu, purtam uniforma militară. Am fost singura elevă a școlii care a dat admiterea la liceul militar în acel an. Am fost singura din oraș care am intrat. Și acum cred că acea prezentare a fost doar pentru mine cumva. Aveam așa mare nevoie de ea...Știam că aștept ceva, că aștept un semn care să mă ajute să aleg liceul. Și când mă așteptam mai puțin, a sosit. Nu știam nimic despre liceul militar, nu aveam nici o cunoștință în domeniu. A fost totul spontan și ireversibil. Și nu regret nici o clipă!
Abia în liceul militar am auzit de posibilitatea de a deveni aviator. Dar până prin clasa a XI-a nu m-am gândit ce vreau să fac în continuare. Știam că voi rămâne în sistemul militar pentru că mi se potrivea, mă regăseam în domeniu. Însă nu știam spre ce specializare voi opta mai departe. Exclusesem din start medicina și marina pentru că nu mi se potriveau de nici o culoare. Pentru celelalte mai aveam timp să mă gândesc încă un an.
Însă din nou, astrele s-au aliniat și istoria s-a repetat cumva pentru mine. Nu degeaba mami spune mereu că m-am născut cu stea în frunte, că sunt o persoană norocoasă! Și da, mami întotdeauna are dreptate!
De ce afirm că istoria s-a repetat?
Deoarece am luat decizia să devin pilot militar tot într-o fracțiune de secundă, tot la o întâlnire în plen. Doar că de data aceasta, eram în aula liceului militar, purtam deja uniformă, iar în fața noastră se afla un pilot de MIG-21. Scopul lui nu era să ne convingă să optăm pentru aviație. Nici nu am fi avut toți locuri! El dorea să ne prezinte o frântură din ceea ce face, cu bune și cu rele, ca să știm la ce să ne așteptăm, ca să ne facem o idee dacă ni s-ar potrivi! Vorbea cu atâta patos, se vedea că îi place foarte mult ceea ce face! Și purta combinezonul în același timp elegant, dar relaxat. Priveam fascinată la el, la siguranța cu care vorbea, la degajarea lui.
Nu am reținut ce a spus, cu excepția propoziției de la finalul discursului: „Dacă pentru majoritatea oamenilor cerul este limita, pentru noi, piloții, cerul este doar începutul.” De atât a fost nevoie! Un fitil s-a aprins în sufletul meu, până a devenit adevărată văpaie! Am ieșit din sală convinsă că luasem decizia cea mai bună! Nu merita oare să încerc să ating la propriu înălțimi nebănuite? Nu mi-am dorit de mică să țintesc cât mai sus? Mi se oferea ocazia și nu aveam de gând să o ratez! Până la urmă, ce putea fi mai frumos decât să zbori? Aveam de gând să cunosc și eu sentimentul.
Din păcate, doar două lucruri nu țineau de mine: alocarea de locuri pentru fete la piloți în acel an (2009) și vizita medicală. Din fericire, am avut noroc în ambele cazuri. Mai departe, mi-am făcut treaba cât să ocup un loc din cele scoase. Astfel, la finalul clasei a XII-a, după Bacalaureat și admiterea la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, am schimbat uniforma de elev de liceu militar cu cea albastră, de aviație! Însă acesta s-a dovedit a fi doar începutul...unul albastru și senin, unul în care urma să îmi capăt propriile aripi!
De multe ori sunt întrebată dacă am avut emoții, dacă m-am gândit că aș putea să nu intru, fie la liceul militar, fie la academie. Normal că am avut emoții! Sunt o persoană care funcționează pe baza emoțiilor! Și cele două evenimente erau foarte importante pentru mine, îmi doream nespus de mult să fiu admisă! Însă eu mereu am învățat cât am putut până în momentul admiterii. Era țelul numărul 1 și-l tratam ca atare.
Și mulțumesc lui Dumnezeu, m-a înzestrat cu răbdare când este vorba de învățat! M-am pregătit cât am putut de mult cât să nu am nici un regret, să știu că am dat tot ce am avut mai bun! În cazul în care nu aș fi intrat, aș fi fost cu siguranță supărată, însă aș fi știut că cele care au intrat au fost mai bine pregătite decât mine, iar eu nu aș fi avut ce să fac mai mult! Aș fi fost împăcată cu mine pentru că am tratat serios admiterea! Și că așa a fost să fie! Aici cred că este cheia, să știi că ai dat ce ai avut mai bun! Să nu existe remușcarea că ai fi reușit dacă ai fi insistat mai mult pe alocuri, dacă nu ai fi avut alte priorități!
Pentru mine fiecare admitere a fost prioritatea numărul 1! Și am avut timp să petrec după realizări!
Va continua...
