top of page

Fetița care se juca
de-a Dumnezeu

Autor: Dan Lungu

Notă: 9

Categorie literară: cică ficțiune, dar eu aș spune pură realitate

Citat preferat: l-am scris la final

O carte care m-a tulburat prin autenticitatea ei. M-au năpădit emoții atât de variate.

Este despre o Românie atât de actuală, de reală.

Dacă eu am simțit-o atât de profund, mă gândesc la cei care chiar au trecut sau trec prin asta…

 

Despre carte

România anilor 90. Bucuria de după Revoluție. Apoi zădărnicia multor familii de a pune pâinea pe masă. Decizia ca părinții să plece să lucreze în afară, iar copii să rămână în țară. Nu va dura mult. Doar câteva luni până se pun pe picioare…dar lunile trec, devin ani…iar anii uneori devin pentru totdeauna.

Așa este și în cazul familiei Rădiței, fetița de clasa a II-a. Viața ei alături de mami, tati și Mălina, sora mai mare, e bună în apartamentul lor de la bloc. Apoi tati rămâne fără loc de muncă și nu se mai descurcă. Se mută toți împreună cu bunicii. La început pare mai bine, dar apoi iar apar greutăți financiare. Într-o dimineață mama pleacă în Italia. La câteva săptămâni, tati și Mălina se mută înapoi în apartament și pe ea nu o iau. Rămâne cu bunicii. Nu înțelege prea multe, ci doar că mama îi lipsește atât de mult.

Cartea este scrisă din două perspective, cea a Rădiței, copilul care deodată se trezește aproape singur și a Letiției, mama care pleacă într-o țară străină doar ca celor de acasă să le fie mai bine.

Doamne, cât de bine a reușit să surprindă autorul zbuciumul interior al celor două, mamă și fiică. Cât de bine a reușit să zugrăvească întreaga dinamică a familiei nevoite să se despartă. Ai impresia că urmărești un film ce nu scapă nimic.

Iar finalul m-a debusolat total. Mi-a dărâmat orice așteptare. Aș fi vrut parcă să fie altfel.

 

Gânduri, plusuri, minusuri

Recunosc că la început am vrut să renunț. Nu mă atrăgea deloc. Găseam plictisitor să citesc despre acest fenomen pe care-l știam, emigrația după revoluția din 1989. Am avut  prieteni, colegi care aveau părinți în afară. Știam că le-a fost foarte greu, că era un dor ce măcina, ce schimba.

 

Însă treptat am început să fiu surprinsă de profunzimea cărții. M-a prins tocmai această realitate. Pentru că mi-am dat seama cât de superficial știam de fapt ce simte un copil de vârstă fragedă când mama pleacă și nu mai vine, deși ea tot promite că se întoarce…Ce simte o mamă care-și lasă copiii sperând că bănuții pe care-i trimite le va aduce alinare…Ce trăiesc bunicii când văd copilul atât de trist, de interiorizat…Cum îi percepe societatea    pe cei plecați și pe ai lor copii. Cum sunt văzuți românii în casele unde ajung să muncească. Prin câte trec toți cei care aleg să lucreze în afară.

 

Este un tablou complet. Cu emoții de tot soiul, ca în viață de altfel. Uneori doare atât de tare, alteori găsești și motive de bucurie, însă speranța e permanentă.

Iar înstrăinarea familiilor este un proces atât de fin, dar iremediabil când timpul petrecut departe unii de alții se transformă în ani.

Limbajul este atât de cotidian că la început mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu el. Dar altfel cartea nu ar fi avut același impact.

Mă bucur enorm că nu am renunțat la ea și am citit-o până la capăt. Mi-a lăsat un gust pe care nu-l deslușesc.

Atât de tare mă bucur că ai mei s-au descurcat cum au putut și am rămas împreună.

 

Recomandări

 

În această carte se vor regăsi foarte mulți români, indiferent din care tabără fac parte, cei plecați sau cei rămași în țară…însă interesant va fi când cei plecați vor citi despre simțămintele celor lăsați în urmă și invers.

Sunt convinsă că vor fi multe suspine. Poate prin această lectură se vor înțelege anumite comportamente sau reacții.

Este o carte pe care ar trebui să o citim cu toții. Cei care nu am trecut prin asta, vom deveni mai empatici. Cei care au de gând să plece, poate se vor gândi mai bine la această decizie. Cei care de la conducere, poate pot face ceva mai mult ca acest fenomen să se reducă. Nu aduce nimic bun…sau cel puțin eu nu găsesc.

 

Recomand cu sufletul ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Este o radiografie a sufletului, a societății, a lumii în care trăim.

Pe final vă las un scurt paragraf care m-a mișcat enorm:

Din mama nu mă rămăsese decât vocea. Mâinile ei dispăruseră, foșnetul rochiei și fâșâitul părului pieptănat în fața oglinzii nu mai erau nici ele. Nici de mirosit nu mai mirosea în nici un fel, nici a parfum, nici a gogoșele, nici a ojă, nici a nimica. Picioarele parcă îi intraseră în pământ, iar fața îi rămăsese doar într-o fotografie, dar trăsăturile începuseră să se tocească de atâta mângâiat. Uneori visa că ovalul feței a rămas curat, alb, iar ea scrie în el frumos, cel mai frumos posibil, MAMA.”

 

Cer senin!

bottom of page